Milostenia ca fapt al bucuriei și sfințeniei

Mulți oameni, nu fac milostenie dintr-un fapt anume. Văzînd pe un om care are nevoie de ajutor sau gîndindu-se pentru susținerea cuiva, omul mai întâi își pune sie o întrebare: ,,Ce are nevoie, Cu ce pot să-l ajut?!” Pină aici este bine. Dar mai departe tot el își dă un răspuns, care îi va determina indiferența și slăbiciunea posterioară.

Nouă, celor ce dorim să ajutăm, ni se pare că omul care necesită un suport, are nevoie de milioane, de tone, de foarte multe și – noi nu avem milionul deci în concluzie – nu putem ajuta!

Dar trebuie să ajutăm, cu ce putem!

Cu acest răspuns ne îndreptăm în fața conștiinței și ni se pare că ne-am îndreptățit in fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Conștiința mereu ne va da o judecată corectă dar repetind aceleași acțiuni și gînduri pasive, o vom înăbuși așa nu vom fi în stare să auzim sfatul ei prețios și sfințitor.

Numai atunci cînd omul va face o milostenie, inima lui va tresalta și sufletul se va umple de o energie inexplicabilă, ca lucrare și origine.

Omul milostiv este o ființă care se îmbată de parfumul milosteniei și nu lasă să îi scape ocaziile de a-și aduce bucurie sufletului său! Adevărat este că milostenia aduce mai multă bucurie celui care dă decit celui care primește. Lucian Blaga zice, ,,Îmi vine să mulțumesc, să-l string în brațe pe cel care i-am făcut un bine, nu pentru că a primit din partea mea dar pentru că mi-a dat această posibilitate, că prin dăruire să mă pot bucura!”

preot Nicolai Boian