Cea mai mare nenorocire este inima rea

În inimă crește bunătatea noastră. Tot în inimă cresc rădăcini de patimi, vicii, păcate.

Două mari încercări are omul și ele sunt ale inimii.[1] Inima rece și inima aprinsă. Rece de necredință și aprinsă de patimi. Rece fără Dumnezeu, fără compătimire, fără milă, fără căldura iubirii lui Hristos. Aprinsă de patimi, naște foc pîrjolitor de suflet. Focul patimilor diavolești chinuie omul, aici, în viața pământească și apoi, în cea cerească.

Așadar lupta e să ne păzim inima: să nu se răcească întru necredință și să nu fie cuprinsă de focul patimilor. Să împiedicăm inima să devină rece, neroditoare, să se împietrească, să se răzbune. Să nu lăsăm inima să se aprindă întru mânie, mândrie, lăcomie.

În dragoste se îmbogățește inima. Podoaba ei este lucrarea din credință, în smerenie curată, mânată de vântul dragostei creștine.

Mintea care se roagă curăță inima, stinge lucrarea diavolească. Rugăciunea dăruiește putere, vlagă și viață.

Cele mai grave catastrofe nu sunt fenomenele naturale, și nici măcar pecetea, și nici războiul. Cea mai teribilă catastrofă este moartea inimii umane, este izolarea ei de Dumnezeu ca sursă a Vieții, sursă a Luminii, a respirației și a tot ceea ce există. (Schiegumenul Alexei, 1930-2005) De aici curg toate celelalte rele.

În inima curată își face casă Dumnezeu, Mângâietorul.

Preot Nicolai Boian

[1] Sf. Nicolae Velimirovici