Cazul Vocativ în textul sacru

by Preot Nicolai · 22.06.2015

Fragment din teza de licenţă
RAPORTURILE STRUCTURAL-SEMANTICE ALE VOCATIVULUI ÎN TEXTUL RUGĂCIUNILOR
USM, Facultatea de Litere
Departamentul Limba Română, Lingvistică Generală si Limbi Clasice
Programul STUDII FILOLOGICE ŞI SPIRITUALITATE CREŞTINĂ

Introducere
Împarate ceresc, Mîngîetorule, Duhul Adevărului, Cel ce pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăsluieste întru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea, si mantuieste, Bunule, sufletele noastre. Amin!

Bogăţia limbajului nostru se reflectă în viaţa noastră de zi cu zi. Frumuseţea ei străluceşte în cuvintele mamei, în cintecele despre patrie, în elogiul adus dragostei, în versurile poeţilor şi în rugăciunile înălţate către Atotputernicul Dumnezeu.
Ca o platformă unică, limba este cea care ne uneşte şi cu care suntem uniţi. Legătura limbii noastre române cu tradiţia şi viaţa cotidiană a strămoşilor noştri este evidentă şi accentuată.

Un caracter aparte al limbii române, este caracterul liturgic. Limba noastră cunoaşte şi îndeplineşte, această destinaţie de a sluji lui Dumnezeu atât prin cuvintele fiecăruia dintre cei care o vorbesc, cât şi prin limbajul specific, cultic şi liturgic. Ca fiică a limbii latine, ea este o limbă în care creştinismul de sorginte apostolică îşi descoperă modalităţi reale de expresie.2 Limba noastră a moştenit din latină claritatea şi expresivitatea, dar ca limbă a credinţei ortodoxe, a observat părintele profesor Dumitru Stăniloae, „posedă simţul tainei şi un conţinut de mare dulceaţă duhovnicească”.
Rugăciunea ortodoxă, cu rădăcinile la Sfinţii Aposoli şi la Sfinţii Părinţi, permanent este foarte clară, concretă, frumoasă şi cu scop bine determinat. Ea se foloseşte de tot tezaurul ortografic şi morfologic al limbii române pentru a trezi eul în întregime pentru eventuala legătură cu Dumnezeu.
Ortografia, figurile de stil, părţile de vorbire la fel ca şi în operele literare sunt prezente şi în textul rugăcinilor, şi în majoritatea cazurilor au aceeaşi funcţie şi valoare.
În lucrarea de faţă ne propunem ca scop să analizăm un segment aparte din structura ortografic-morfologică a rugăciunii, şi anume să interpretăm cazul Vocativ, locul şi valoarea lui în textul sacru.
În textul sacru, verbele la imperativ sunt folosite în asociere cu substantivele la vocativ, ambele fiind feluri ale adresării directe, sincere, verbale sau nonverbale. Astfel, există rugăciuni al căror text se constituie dintr-o succesiune de adresare la cazul Vocativ. ,,Doamne, Dumnezeul meu, ascultă-mă !” Psalm. 64 Scoală, Doamne, mantuieste-mă, Dumnezeul meu!” Psalm. 3
Vocativul este cazul care exprima o chemare adresată cuiva pentru a-i atrage atentia asupra unei comunicari. Cazul Vocativ nu are funcţie sintactică dar poate fi atribut apoziţional: – Doamne, Dumnezeul meu, de ce nu mă auzi !
În textul sacru valoarea cazului Vocativ este aceeaşi ca şi în operele literare.
Deseori vocativul exprima o chemare – Doamne! Caută din cer şi vezi ! – iar alteori in constructii de felul Doamne ! Auzi-ne pe noi! vocativul are rolul de a preciza persoanele la care se refera subiectul neexprimat (tu).
Însăşi rugăciunea, care este o comunicare cu Dumnezeu, este de felul ei vocativă. Caracterul vocativ este predominant în textul rugăciunilor şi are funcţia de a apropia pe Dumnezeu de oameni. Este evident că cînd ne rugăm ne adresăm lui Dumnezeu, sau la Sfinţi, nu la altceva sau cineva, dar abundenţa vocativului, de ex. Doamne! are rolul de a ne aminti mereu cui ne adresăm, de a-L face mai prezent şi mai simţit .
Ştim că orice activitate comunicativă este în esenţa ei dialogală, prin urmare, şi monologul este dialogal, acesta caracterizându-se prin dialogism şi plurivocitate. În cazul rugăciunii (creştine), pe care o putem considera un tip aparte de discurs monologal, avem a face cu o actualizare sui-generis a instanţelor care organizează orice act de comunicare: emiţătorul, receptorul, textul şi contextul .
Mai exact, emiţătorul îşi formulează şi adresează rugăciunea unui interlocutor divin (Dumnezeu, într-una dintre cele trei ipostaze ale Sale; Maica Domnului, un înger sau un sfânt), fără „a se afla” în aşteptarea unui răspuns imediat de la acesta; cu alte cuvinte, rugăciunea, ca discurs monologal, nu presupune alternanţa la cuvânt a unui/unor interlocutori, neimplicând deci o dramatizare propriu-zisă.
Raportul, în cadrul unei comunicări care trebuie neapărat să fie între două sau mai multe persoane active, nu este la fel şi în cazul rugăciunilor.Din punct de vedere funcţional, rugăciunea presupune stabilirea unei relaţii de comunicare între două spaţii distincte ontologic, respectiv între două instanţe discursive (extratextuale ): lumea profană (reprezentată de către credincios, un cititor empiric care se roagă unei entităţi transcendente) şi lumea Sacrului (instanţa transcendentă), aspect care justifică pe deplin considerarea rugăciunii drept o comunicare asimetrică, „atât din cauza decalajului ontic dintre polii actului comunicativ, cât şi din cauza naturii diferite a mesajelor venind dinspre cei doi poli” : credinciosul comunică prin limbajul verbal, gestual şi atitudinal, însă răspunsul pe care îl aşteaptă din partea receptorului sacru este unul „de tip translingvistic, existenţial-revelator” .
Dar cea mai întîlnită şi mai practică comunicare se face verbală . Vorbim de rugăciune ca de o comunicare, fiindcă ,,Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu” aşa cum spune şi Fericitul Augustin.
Omul foloseşte toate mijloacele şi metodele pentru a-şi atige scopurile, în cazul rugătorului, omul trebuie să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, să reuşească să-L facă pe Dumnezeu să se milostivească spre el. Vocativul, mai bine zis valoarea vocativului la fel are un rol constructiv, şi poate fi ca un catalizator pentru credincios în timpul rugăciunii, numai dacă credinciosul este atent şi analizează, şi se supune rezultatlor pozitive ale unei analize.
Ascunderea divinităţii, retragerea acesteia determină fiinţa umană să recurgă la diverse strategii retorice. Astfel, popoarele primitive, care credeau într-un deus otiosus care putea uita sau adormi, încercau prin forme specifice de apel să-i amintească de lumea umană formulă care apare atât în vechile descântece chaldeene către spiritele pământului sau apelor3, cât şi în Plângerile lui Ieremia: „Tu ştii, Doamne, adu-Ţi aminte şi mă cercetează!” [15:15]
În lucrarea de faţă, ne ne propunem să abordăm ipostaza cazului Vocativ, acel caz al chemării, care în textul religios are menirea de a-L chema pe Dumnezeu printre noi.
Tema este actuală, comparînd-o cu un text care se referă la viaţa morală, cît nu s-ar scri, s-ar mai găsi ceva de spus, avînd în vedere că este temă flexibilă în timp, nu ca schimbare dar ca răspuns necestăţilor de adaptare.
Lucrarea de faţă este scrisă din punct de vedere filologic-teologic. Este analizată prin prisma creştină şi prin prisma filologică, pe rugăciune şi morfo-sintactică ca suport. Vreau ca în urma citirii acestei teze, destinatarii, să cunoască într-un mod compact, simplu , deplin, util, multilateral, într-o ordine logică , într-o manieră modernă, cît mai multe lucruri despre cum poate fi interpretată valoarea cazului Vocativ în textele sacre. Vom arata trimiterile concrete pe baza Sfintei Scripturi, pe baza cărţilor de rugăciuni, pe baza scrierilor ale autorilor atît lingvişti, profesori cît şi pe scrierile Sfinţilor Părinţi.