A te împărtăși din bucuria și suferințele oamenilor, se numește omenie!
Cea mai frumoasă virtute se numește omenie! Această calitate firească a omului, poartă coroană de împărat și haine de slujitor în același timp. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu cele mai frumoase calități; i-a oferit cele mai minunate daruri ale Sale și ia dăruit posibilitatea să capete simțământul de siguranță, din lucrarea faptelor bune. Dumnezeu atât de mult cinstește omul, încât după ce acesta a greșit, Creatorul ia chipul creaturii Sale și se întrupează, se face Om, pentru a-l salva. Așa, Iisus Hristos este chipul Omului adevărat, fără de păcat, și doar în Iisus Hristos, omul își (re)capătă valoarea de persoană.
Iisus Hristos ne-a arătat pildă în toate, cum trebuie să fie omul pe pământ: blând, smerit cu inima, milostiv, înțelept, atent, drept credincios, iertător, rugător.
După exemplul Domnului, omul trebuie să ajute pe cel care are nevoie, să nu judece, să fie smerit, să nu caute laudă, să nu fie mândru, să ofere gânduri, cuvinte și fapte pentru cei din jur, care să izvorască din inimă bună și înduhovnicită.
Omenia se bucură de succesul prietenului și nu are dușmani. Omenia suferă cu cel bolnav ca să-l mângâie. Ea este înțelegătoare în orice situație a vieții deoarece ea este blândă. Ea este bunătate. Ea este inteligentă, are cultură, poate asculta, e capabilă să răspundă, să rabde, să ofere încredere, să se jertfească. Omenia nu este judecătoare și nici părtinitoare. Ea nu înjosește, nu trădează, nu privește de sus, nu se lingușește și nu poartă mască. Omenia e purtătoare de lumină, adevăr dar mai ales, de pace.
Omenia este chipul omului echilibrat, care nu este stăpânit de ceea ce are sau de ceea ce nu are, de ceea ce este sau de ceea ce nu este. Omul cu omenie, este mereu același sfânt prezent printre toate păturile societății. Epigramistul G. Zarafu scrie ,,Omenia este calea / Spre un sentiment etern, / Care trece-ades prin valea / Dintre şef şi subaltern.”
Omenia e fină în esența ei și atât de simțită și bogată. Omenia fuge de răutate, orgoliu, egoism, despotism, răzbunare, etalare, exagerare, neatenție, viclenie, zgârcenie, izolare, trădare. „Vitejie înseamnă a te apăra pe tine de vrăjmași, iar omenie înseamnă a-l apăra pe vrăjmaș de tine,” predica patriarhul Pavle al Serbiei. Adică, omenia poate suferi în tăcere pentru a nu-l face să sufere pe celălalt, poate chiar și acela vinovat fiind. Omenia e o smerenie înmugurită, pornită spre înflorire. Ea ajută omul pentru a câștiga smerenia adevărată, cu care să câștigăm Harul lui Dumnezeu, pentru a rodi cu adevărat dumnezeiește.
Din neomenie se va naște viclenie: care aduce toate relele. Neomenia este limită în milă, adică egoism, care nu aduce roade bune; e un copac uscat, ascuțit la ramuri, care există, dar nu aduce folos: nici roade, nici umbră, ci doar înțeapă. ,,Răutatea începe acolo unde sfârşeşte omenia”, spunea V. Hugo.
Dumnezeu ne va judeca pe fiecare dacă am fost oameni cu oamenii și dacă am procedat neomenește cu semenii noștri. ,,Postirea, Sfânta Liturghie, Împărtăşirea, participarea la sfintele slujbe, rugăciunile noastre, toate constituie punctul de plecare în a trăi această sensibilitate faţă de semenii tăi: să Îl vezi pe Hristos în cei de lângă tine. Nu ai cum să Îl recunoşti pe Hristos în cel de lângă tine dacă nu ai făcut cunoştinţă cu El în Sfânta Împărtăşanie, în Liturghie!” (Episcop Ignatie) Și, dacă Îl recunoști pe Hristos în cel de lîngă tine, e imposibil să nu îi acorzi atenție și ajutor.
,,A fi Om e lucru mare, a fi domn e întâmplare!”, spune proverbul.
A fi Om e foarte bine, / e firesc și minunat! / Să nu te compari cu nimeni: / fii bun, blând și cumpătat. / Fii mereu cu bunătate, / cu cei mari și cu cei mici, / Simplu, cu sinceritate, fără vicii, fără frici. / A fi Om minune e: / în fața Domnului cu sufletul curat, / cu cultură și iubire, / Fără rău, fără păcat!
preot Nicolai Boian
